Eu și cărțile

Nu am iubit dintotdeauna cărțile. De fapt, până să intru la liceu nu prea m-am atins de ele, deși mi-au rămas în minte câteva titluri: Winnetou, Cireșarii, La Medeleni, Legendele Olimpului, Micul Prinț și diverse povești și povestiri. Recunosc, cu rușine, că nu am citit nici un roman scris de Jules Verne. Poate pentru că singurele cărți din biblioteca mea care aparțineau acestui autor erau scrise în franceză făcându-le astfel inaccesibile.

În timpul liceului aveam momente în care nu mă atingeam deloc de cărți sau le devoram pur și simplu. Începusem să fiu fascinată de vampiri (deh, eram tânără și Stuart Townsend arăta sexy în Queen of the Damned) și am făcut tot posibilul să citesc măcar o parte din seria Cronicile vampirilor scrisă de Anne Rice. Acum îmi dau seama că nu erau cine știe ce, dar eram mult mai proastă pe-atunci. Apoi a apărut colecția de la Cotidianul. Timp de câteva luni, în fiecare miercuri, după un ritual predefinit, aveam grijă să mă trezesc de dimineață, să mă duc direct la chioșcul de ziare și să repet mantra: “Cartea de la Cotidianul, vă rog”. Nu era o sumă exorbitantă, dar se simțea în buzunarul unei adolescente care trăia (și încă face lucrul ăsta) pe spatele părinților. Așa că am început să le răresc, îmi cumpărăm doar ce credeam că o să și citesc în viitorul apropiat (nu doar de dragul de a le avea în bibliotecă, deși visam la una plină ochi). Pentru că în clasa a 12-a eu deja citisem cam tot ce era prin programa școlară, în loc să îmi recapitulez comentariile mă delectam cu John Fowles, Ioana Pârvulescu și alte cărți care îmi fuseseră recomandate.

Tot pe atunci am descoperit că mătușa tatălui meu este o mare amatoare de literatură. Clasică, îndeosebi. Memoria mea nu vrea să coopereze și deci nu pot să spun când am fost ultima oară pe la ea, dar știu sigur că nu am dat atenție bibliotecii. Acum regret acest lucru, mai ales că ea ar fi putut să îmi trimită o grămadă de cărți din literatura franceză și engleză, dintre care cred că multe erau în limba originală (sau măcar cele din franceză). Pentru că sunt mai sălbatică din fire, nu țin legătura cu ea, deși o dată la câteva luni mai dă un semn de viață.

Ultimele luni au fost haotice. Mă duceam  săptămânal sau din două în două săptămâni la bibliotecă. Împrumutam 3 cărți (maximul admis), le citeam, le returnam și luam altele. La cât de mult a fost abuzat, mă mir că permisul meu de bibliotecă este, încă, într-o singură bucată. Am mai observat că nu aveam niciodată un plan anume atunci când mă duceam să împrumut cărți. Nu mă gândeam să aleg un anume titlu sau autor. Pe ce îmi cădeau ochii sau mâna, aia luam. Am trecut de atâtea ori pe lângă Kafka, Sabato sau Umberto Eco. Am amestecat literatura arabă cu cea engleză, pe cea rusă cu cea franceză. Și când ajungeam acasă îmi aminteam de nuștiuce roman al nuștiucărui autor pe care ar fi trebuit să îl împrumut. Data viitoare.

Și nu se pune problema să îmi notez anumite lucruri despre o carte. Nici măcar o frază, nimic. Am grijă doar să îmi scanez paginile în care am găsit niște citate interesante. Așa că încep să mă întreb dacă le-am citit degeaba … Sigur aș putea numaidecât să arunc un ochi pe recenziile scrise de altcineva, dar este de ajuns? Cu ce rămân eu, mai ales că nu reușesc întotdeauna să îmi amintesc tot, nici măcar personajele principale? Cum pot să o recomand dacă mă bazez doar pe ce îmi aduc aminte …

Stau și mă întreb care este relația mea cu cărțile. Știu că atunci când nu îmi place stilul unui autor îl abandonez și nu prea îi mai dau șanse. Aș putea spune că sunt chiar capricioasă în această privință. Dar poate că e mai bine să nu aflu niciodată. Să îmi continui micul ritual, să refuz să notez câte ceva despre carte, să le amestec, să le dau mai departe și să mă entuziasmez când descopăr autori care nu sunt așa de promovați la nivel național. Pentru că așa sunt eu.Pentru că refuz să mă schimb, deși mi-ar fi mult mai ușor.

Later edit: îmi dau seama că nu am fost prea coerentă, dar am simțit nevoia unui reminder, mai ales că ultima carte citită m-a pus pe gânduri.