I did it …

I haven’t been active for some time but I have a really good excuse: I had to prepare some documents for … something. (perhaps I will post it here about its evolution, because it’s a good way of reminding myself about it)

The last two weeks have been hectic and I am exhausted. Imagine that from 336 hours, 260 (that’s an average of 5 hours and a half of sleep per night) I’ve spent writing or going from one place to another and I really, really need a break. And to top this, now I have to leave Bucharest.

This was written last week but I couldn’t find the time to finish it. And now, all my efforts will be in vain because of something that happened in the past 2 days. That’s all I needed now, to leave fucking Bucharest. To quote my mom: “God works in mysterious ways”. No shit, Sherlock, well guess what? He ain’t helping me! I am mad, I was expecting it, but not now … I had plans.

Recycle bin without the recycling

Anul trecut pe vremea asta mă chinuiam să strâng diplome, scrisori de recomandare, informații despre cum să redactez o scrisoare prin care să conving pe cineva că mi-s bună de măritat mă descriu pe mine şi motivele care m-au determinat să fac acel pas. Pentru ce atâta tevatură? Păi în vacanța de iarnă descoperisem un program care îți oferea posibilitatea să studiezi în străinătate. Marea Britanie, Olanda, Danemarca și alte țări cu oferte mai puțin tentante. După ce m-am mai interesat puțin mi-am zis ca Danemarca mi s-ar potrivi. Ofereau școlarizare gratuită, iar tu trebuia să îți asiguri doar cazarea, mâncarea, cărțile și alte chestii care-s destul de scumpe. Deși știam că părinții mei nu vor fi de acord, am decis până la urmă să trimit aplicația mea, iar dacă voi primi răspuns să îi forțez să mă lase. Silly, I know, but it was worth a try. Meh. Cred că e de  la sine înțeles că nu am ajuns pe acolo.

Mă agitasem că o maniacă, îmi imaginam că puși în fața faptului împlinit mă vor lasă până la urmă. Am strâns tot ce trebuia, am dat până și un test care să ateste că știu limba engleză. Am trimis totul și am așteptat. Am primit răspunsul după ce terminasem de dat toate examenele (în mod “surprinzător” luasem o note extrem de mari – pentru mine nu erau de ajuns, puteam să iau și mai mult). Câteva zeci/sute/mii de lacrimi mai târziu, dezbateri ce au ținut câteva zile, promisiuni pe care nu și le vor ține și dorința mea de a nu mă fi născut aici am ajuns să renunț la un vis.

“Dar de ce Danemarca? Sunt atâtea facultăți bune în România (a se citi București)”. Because I was fed up with everything. Începând cu mizerabilul ăla de bac și terminând cu indolența unor profesori. Nu mă încânta perspectiva de a termina o facultate aici, mai ales că, acum să fim serioși, facultățile noastre nu sunt cele mai strălucite.

Și astăzi, din când în când, mai apare în discuție Danemarca. Dar e mai mult ironic și într-un context total diferit. “Nu faci asta aici, dar crezi că poți să o faci acolo?”, “Dacă erai acolo făceai x sau y, nu stăteai în fața calculatorului”. Poate că da, poate că nu. Nu ai de unde să știi de ce sunt sau nu în stare. Și cel mai rău e că mă doare, pentru că am impresia că acele întrebări/afirmații îmi calcă în picioare visul.

Așa mi-am aruncat la coș un vis. Vor mai fi și altele care o să îl urmeze dacă nu au făcut-o deja.

Dar, deja am spus prea multe.