Anestezie locală

Miercuri 7 Ianuarie 2010, ora 13:30, staţia de metrou Unirii, magistrala M1. Temperaturi scăzute, umiditate redusă, coafura rezistă.

Mă întorceam şi eu ca toţi oamenii de la o zi grea petrecută pe băncile facultăţii, când în staţia cu pricina mă aşteapta ghinionul. Acum, ghinionul ăsta nu e o persoană, nici măcar un obiect. Era doar nerăbdarea mea, combinată cu o doză de inconştienţă. Cum coboram frumos scările, mă îndeamnă ăl cu coarne să mă grăbesc ca să prind metroul. Şi ce se gândeşte stimabila. Ce-ar fi să cobor treptele 2 câte 2, aşa ajung mai repede şi nu mai stau să îl aştept pe următorul. Parcursesem două treimi din scară şi cum ţopăiam eu de zor, simt că piciorul stâng nu mai stă bine pe poziţii. În secunda următoare mă dezechilibrez, cad pe piciorul cu pricina şi (având celălalt picior îndoit sub mine) mă duc la vale (că la deal  nu prea aveam cum)  cam aşa,  doar că în loc de sanie/bucată de plastic aveam picioarele. Ajung jos într-o bucată, dar cu deminatatea puţin şifonată şi mă îndrept, şchiopătând şi înjurând printre dinţi, să ocup un loc în metroul care tocmai pleca.

Acum asta nu e toată povestea. După ce m-am instalat pe scaun, durerea începe să îşi facă de cap cu mine. Simt că e prea cald şi că nu mai am aer, aşa că îmi dau geaca jos (îmi era aşa de cald că îmi imaginam cum îmi dau jos şi bluza). La prima staţie începe să îmi fie rău. Caut disperată nişte şerveţele şi încerc să nu mă gândesc la faptul că ceilalţi călători ar putea avea ocazia să examineze conţinutul stomacului meu. Aşa că mă decid să cobor la a doua staţie ca să nu oripilez prea multă lume. Pe peron mă uit în dreapta, mă uit în stânga şi nu văd niciun coş de gunoi pe care aş putea să îl îmbrăţişez. Totuşi, zăresc nişte bănci la vreo 5 metri de mine şi decid să mă duc să mă aşez. Neputând merge pe o linie dreaptă, mă duc ţintă spre perete, mă sprijin de el şi încep să mă îndrept către locul cu pricina. În momentul acesta nu mai puteam să văd absolut nimic, eram albă ca varul şi mă izbesc cu piciorul de ceva înalt cam de vreo 50 de centimetri (eu credeam că era un coş de gunoi şi mă miram cum poate fi aşa de micuţ) – erau băncile, dar eram prea căscată ca să mi le mai amintesc.

Norocul  meu a fost că pe bănci stătea un tip care m-a ajutat să îmi revin. Curentul din staţia aia (deh eram deja leoarcă) m-a trezit din visare (sună mai frumos decât leşin) şi, dându-mi seama de ipostaza jenantă în care mă aflam, m-am scuzat spunând: “Nu am luat droguri, nici măcar nu am băut, doar că mi-am scrântit glezna la Unirii şi durerea m-a anesteziat”. Am mai stat puţin de vorbă cu salvatorul meu, după care am plecat

Aşadar, oameni buni, dacă vă grăbiţi să nu faceţi ca mine, că după-aia vă treziţi cu glezna umflată şi cu orgoliul rănit.

P.S.: Dragă Adi din oraşul B*******, îţi mulţumesc că m-ai ajutat pentru că altfel m-aş fi prăbuşit pe lângă scaune and who knows what might have happened.